Puzzle.Un joc care in functie de varsta e privit ca o distractie sau ca ceva serios.
Plecand de la aceasta idee m-am apucat de scris,de refacut,un puzzle foarte intim, cel al vietii.Entuziasmul mi-a adus aminte de copilarie.De inceputuri.Toate piesele aruncate vraijtea intr-o margine, o idee, un zambet,o gluma...si am pornit.Tacticos,metodic,dint-un colt,piesa dupa piesa.In acest punct nu aveam inca indicii clare despre ce va urma.Si gandul mi-a zburat la primii ani de scoala.Vroiam totul, vroiam repede, chiar daca in fiecare zi schimbam planul final.
Asa am ajuns intr-o situatie oarecum haotica: nu stiam exact cum voi continua jocul, de unde, cu ce piese?!?! Aveam tot fondul construit dar lipsea desenul central, pe care inca nu il „vedeam”.La fel ca in adolescenta.Cresteam odata cu jocul. „Cat de mult seamana un puzzle cu viata” mi-am spus.Si am continuat firul.La fel ca in realitate,cu erori, cu piese asezate gresit, piese care nu isi aveau locul in desenul meu.M-am enervat.Am vrut sa il arunc,sa-l abandonez, cand mi-au atras atentia multitudinea de cartonase alb-rosii.Ma fascinau si le gaseam usor locul pe plansa mea.M-au ajutat sa termin conturul, sa dau o forma jocului.Am incheiat prima etapa multumit de cea ce realizasem. A urmat noaptea.Nu vreau sa povestesc ce sa intamplat.O fi fost un vis, sa transformat in cosmar, sau poate doar am dormit adanc.
A doua zi am reinceput sa judec.Am hotarat sa o iau de la zero si am scos ambalajul.Era MADE IN ITALY.Si nu degeaba am pornit de acolo;pentru ca acolo am gasit schema,am avut in sfarsit viziunea completa asupra finalului.Sistematic,piesa cu piesa asezata pe plansa,semana cu desenul de pe cutie: niste omuleti care munceau.Apoi cateva casute frumoase.Am zambit.”Uite, muncesc, dar au sadisfactii” Incet incet , se contura totul, si eu cazusem intr-o matematica si seaca automultumire.
E gata!NU! Lipseste o piesa,una singura.Piesa centrala.O prezenta feminina ce lumineaza intregul cadru.Incep sa caut disperat in mormanul de cartonase de langa mine, probez cateva, forma se potriveste dar desenul pare in continuare incomplet.Am o stranie senzatie de gol, de neimplinit. Ma uit din nou pe coperta dar o pata ascunde exact identitatea acelei piese.
Ma enervez, ma intristez, ajung sa vorbesc singur, sa blestem.Intr-un exces de nervi arunc plansa.Timpul trece dar sunt in continuare bantuit de acest joc.Trei ani au zburat de cand l-am inceput, acest joc al vietii.Incerc sa nu ma gandesc dar sentimentul de esec e prea puternic.Deseori ma asez in fata lui,il sterg de praf si incerc sa fortez una dintre piese sa intre in acel unic spatiu gol ce nu-mi da pace. Nimic insa nu ma face sa ma simt mai bine.
Pana intr-o zi, cand , ca din intamplare, bag mana in buzunar, si gasesc un cartonas.O piesa de puzzle. „Cum!!! In tot acest timp a fost la mine!??? Am avut-o eu?” Ma grabesc sa o asez pe plansa.Imi tremura mana,am ochii incetosati,inima pulseaza mai tare decat de obicei ...si....DA....se potriveste.In sfarsit desenul e complet.Ce frumos arata. Acum nici nu ma mai mir ca acea piesa era... erai tu....iubirea mea !
P.S. Nu-mi ramane decat sa-l pun in rama, sa-l agat in cui, la locul lui, si sa-l arat cu mandrie copiilor, nepotilor....
